shine

Mâinile mi-au încremenit. Mi-am dat seama, într-un târziu, că mă sufoc. Câte puţin, în fiecare clipă.

În lumea mea, oxigenul se împuţinează. Ferestre nu pot deschide. Uşa a fost ferecată cu lanţuri grele de plumb, iar prin pereţi nu trece decât un val de căldură ucigătoare.

Totul se întâmplă în mine. N-am lăsat nicio portiţă prin care să pot ieşi din propriul haos. Şi nici măcar una pentru altcineva, pentru a stinge incendiul ce-mi arde sufletul în fiecare noapte. Cutia albastră se transformă în scrum, pentru că a îndrăznit să-şi dorească să fie roşie. Să respire. Să se bucure că-n ea se înmulţesc cele mai fine sentimente.

Îmi lipseşte mult liniştea pe care stabilitatea mi-o oferea. Puteam dormi liniştită, ca mai apoi să mă trezesc cu gândul că pot duce totul mai departe. Acum adorm speriată şi mă trezesc îngrozită de imagini şi sentimente care mă bântuie de ceva timp.

Nu le pot alunga. Nu le pot devia cursul. Nu le pot nici transforma, nici păstra. Ar însemna să îngheţ cu totul. Să respir frig, să acţionez ca toţi ceilalţi. Adică să-mi bat joc. Să râd şi să fiu egoistă. Să dau cea mai de preţ perlă a unei persoane dragi pe una falsă, care nici măcar nu sclipeşte. Aşa fac oamenii. Toţi. Aproape...